VINOVATIA CA EXPERIENTA NEGATIVA SAU POZITIVA


Vinovatia este definita ca un sentiment de responsabilitate, culpabilitate, remuscare pentru o infractiune, crima, lucru rau, real sau imaginar, cu voie sau fara voie, fata de altii sau fata de noi insine.

Manifestarile starii de vinovatie sunt diverse, plecand de la framantatul mainilor, plecarea capului si evitarea contactului vizual si dureri de stomac pana la senzatia de nod in gat, tristete, anxietate moderata.

In ceea ce priveste discursul interior (gandurile ce insotesc sentimentul de vinovatie), o caracteristica o constituie posibilele ganduri fantasmatice care pot duce la crearea unor adevarate scenarii in care ramanem prinsi incercand sa gasim solutii si uitand sa traim.

Cu totii ne dorim sa facem bine, sa fim placuti, sa iubim si sa fim iubiti, dar nu totul ne iese asa cum ne dorim. Este posibil ca, involuntar, un gest care ii va oferi o bucurie cuiva sa-l raneasca pe altul sau chiar pe noi insine.

Nu putem multumi pe toata lumea oricat ne-am dori acest lucru si oricat de atenti am fi. Si in aceste cazuri apare sentimentul de vinovatie fata de cei din jurul nostru.

Alteori ne simtim vinovati fata de noi insine, in momentele in care alegem sa renuntam la dorintele si nevoile noastre din diverse motive, atunci cand ne tradam propriile noastre principii de viata si propriul nostru cod moral, uneori atunci cand alegem, pe moment, o varianta aparent mai simpla pentru scopurile noastre.

Un lung sir de astfel de renuntari, alegeri “mai usoare” sau “mai pe placul” celor din jur, nu fac decat sa adanceasca sentimentul de vinovatie si sa miscoreze bucuria vietii.

In mod direct legata de constiinta, vinovatia este un semn de dezvoltare psihologica deoarece constiinta este cea care ne permite sa facem distinctia intre lucrurile bune si cele rele si sa ne corectam traiectoria atunci cand pasim alaturi cu drumul nostru. Vinovatia este modul in care suntem incurajati sa ne reexaminam gandurile, vorbele, nevoile si principiile de viata.

Pentru a fi constienti de toate acestea, o anumita cantitate de vinovatie este necesara, insa la fel de necesar este si un mecanism de prelucrare a ei, pentru ca altfel riscam s-o transformam intr-un mare dusman interior care ne impiedica sa ne atingem maximul potential ca oameni.Vinovatia are menirea de a fi un corector al traiectoriei si nu o pedeapsa.

Ramanand in vinovatie consumam foarte mult din resursele pe care le avem la dispozitie, in loc sa le folosim pentru a fi ceea ce ne dorim sa fim.

Uneori atunci cand ne simtim vinovati apar ganduri ca: „nu sunt in stare sa ...”, „nu sunt demn/a de ...”, „nu merit sa ...”, “daca nu faceam/ziceam ...”, “nu mai am nici o sansa sa ... “, iar urmarea este scaderea imaginii de sine. Iar atunci cand imaginea noastra despre noi insine este la cote scazute, tot asa este si functionalitatea noastra pe toate planurile vietii si implicit scad in numar si intensitatete si starile de bucurie, implinire, multumire.

Vinovatia dusa la extrem si un respect de sine foarte scazut duc la adoptarea unor comportamente de dependenta care intaresc un intreg set de trasaturi ale personalitatii si comportamente bazate pe frica, pe care le adoptam in speranta de a “da bine” in fata celorlalti in scopul unei cresterii iluzorii a imaginii noastre despre sine.

Cercul vicios al unei personalitati bazate pe frica este faptul ca ne este prea rusine de noi insine pentru a ne angaja intr-o introspectie cinstita. Primul pas in acesta introspectie este sa recunoastem felul in care ne autosabotam.

Ce facem in acest caz?

In loc sa ne simtim vinovati si sa regretam ce am facut sau nu am facut, in loc sa ne lasam coplesiti de greseli trecute, putem pur si simplu sa invatam ceva din ele.
De multe ori vinovatia vine din iluzia ca putem gasi in exterior ceea ce este deja al nostru, in interiorul nostru, pacea interioara, pacea cu noi insine.

Doar cunoasterea de sine, atunci cand suntem ceea ce suntem si nimic altceva, atunci cand traim prin noi insine si nu prin ochii celorlalti, doar aceasta cunoastere si acceptare pot elimina sentimentul de vinovatie.

Pentru ca doar atunci stii ca nu e nevoie sa traiesti pentru altii decat dupa ce ai invatat sa traiesti pentru tine si abia atunci stii ca greseliile raman greseli doar daca alegi sa nu inveti nimic din ele, altfel ele devin experiente.