Iubirea este o necesitate interioară de împlinire şi de echilibru. Este singura modalitate de a te simţi întreg, împăcat cu tine şi cu lumea, capabil de fapte extraordinare. Ea ne face mai buni şi mai generoşi, ne saltă în nori şi ne aduce înapoi pe pământ, sporindu-ne încrederea în steaua ce ne călăuzeşte paşii spre certitudini. De altfel, iubirea este ea însăşi o certitudine a existenţei noastre în spaţiul conjugat al realului şi spiritualului. In afara ei viaţa îşi pierde savoarea, iar zilele trec la fel de monotone. În afara ei nu ne mai preocupă decât dispariţia noastră în măsura în care face parte din inevitabil.
Nu există om care să nu fi fost îndrăgostit măcar odată în viaţa lui, care să nu tresărit la apropierea fiinţei iubite şi să nu fi trăit clipe de bucurie nemărginită sau de tristeţe apăsătoare. Nu suntem imuni la frumuseţe, fie ea fizică sau morală. Există în noi o dorinţă irezistibilă de cineva pe care să-l simţim aproape şi să-i dăruim tot ce avem frumos şi pur în fiinţa noastră.
Adolescenţa aduce cu ea un prag, ca simbol al mersului ascendent spre maturitate: iubirea. Nu ştiu dacă sfera termenilor de dragoste şi de iubire se confundă cum, în general, se lasă să se subînţeleagă. Poate greşesc, dar mi se pare că dragostea este o formă incipientă a iubirii care pregăteşte terenul pentru aşezarea unei temelii solide.
Dragostea este un fel de punte care face legătura între inimi. Cu cât capetele de pod se prind de mai mulţi piloni de susţinere, cu atât puntea este mai trainică, rămânând neclintită în faţa urgiilor ce se abat asupra ei. Iubirea adevărată apare în prelungirea dragostei, ca un sentiment ce se aşează statornic. Odată cu ea încetează oscilările, apele se limpezesc, iar ochii capătă strălucirea zorilor ce preced răsăritul soarelui. Coboară în noi acea linişte de la începuturile dintâi ale lumii. Parcă ne naştem a doua oară eliberaţi de toate îndoielile ce ne-au bântuit sufletul.
Dragostea care se aşează încet, ponderat, are şanse să dureze mai mult, uneori toată viaţa. Ne umple sufletul, chiar dacă nici ea nu este scutită de îndoieli. Omul iubit se deosebeşte fundamental, pentru noi cel puţin, de restul lumii, dar nu putem nega că şi el are calităţi şi defecte pe care i le iubim real, tocmai fiindcă îl distanţează de perfecţiune. De fapt, perfecţiunea ne înspăimântă. Ne-ar priva de posibilitatea modelărilor şi de obişnuinţa de a greşi. Atingând perfecţiunea, omul ar ieşi din starea lui naturală, s-ar transforma într-un supraom, iar ideea nu cred că i-ar surâde pentru simplu motiv că l-ar lipsi de necazurile şi bucuriile mărunte care dau culoare vieţii. Mă îndoiesc că ne-ar umple de încântare perspectiva unei existenţe lipsite de orizont, unde fiecare pas este cunoscut dinainte, unde nu avem pentru ce să luptăm atâta vreme cât totul ne este permis. Aspirăm la perfecţiune conştienţi şi mulţumiţi că n-o vom atinge niciodată. Ţinem cu dinţii de defecte, de teamă că, rămânând doar cu calităţi, vom deveni banali.
Ceea ce poate rămăne însă durabil în urma unei iubiri este prietenia, ataşamentul sincer şi dezinteresat faţă de cineva. Ea ne ajută să trecem mai uşor pragurile abrupte şi să menţinem atmosfera de fair-play, chiar atunci când dragostea a încetat să mai existe. Prietenia este o dovadă incontestabilă a puterii omului de a se detaşa de sine, de a-şi înţelege şi de a-şi respecta semenii, este în ultimă instanţă o dovadă a superiorităţii lui asupra naturii şi a condiţiei de muritor.
